.png)
Clasa politică nu este o specie separată. Politica este oglinda societății
Ne întrebăm deseori de ce clasa politică este așa.
De ce promite și nu face?
De ce schimbă regulile după interes?
De ce nu își asumă?
De ce cere de la alții ce nu respectă ea însăși?
De ce vorbește despre reformă, dar produce de multe ori doar ajustări de imagine?
De ce instituțiile par, uneori, mai preocupate de control decât de funcționare corectă?
Răspunsul incomod este acesta:
clasa politică nu este o specie separată.
Nu vine dintr-o altă lume.
Nu este adusă din exterior.
Nu apare într-un vid moral.
Ea este formată tot din oameni.
Din oameni care s-au format în aceeași societate în care trăim și noi.
Din oameni care au crescut cu aceleași reflexe culturale.
Din oameni care au văzut aceleași compromisuri.
Din oameni care au înțeles, uneori, că „merge și așa”.
Din oameni care au observat că lipsa de asumare nu costă suficient.
Din oameni care au învățat că imaginea poate conta mai mult decât consecvența.
Din oameni care au văzut că vina poate fi pasată mereu în altă parte.
Și atunci apare o întrebare mai grea:
putem avea instituții corecte dacă, la nivel individual, tolerăm incorectitudinea?
Politica este consecință, nu doar cauză
În spațiul public există tendința de a separa complet clasa politică de societate.
„Ei sunt acolo.”
„Noi suntem aici.”
„Ei sunt de vină.”
„Noi doar suportăm consecințele.”
Sigur, cei care ocupă funcții publice au o responsabilitate majoră. Când ai putere de decizie, ai și obligația de a răspunde pentru efectele deciziilor tale.
Dar problema nu se oprește acolo.
Pentru că politica este, în final, și o consecință.
O consecință a criteriilor după care validăm oameni.
O consecință a comportamentelor pe care le tolerăm.
O consecință a standardelor pe care le acceptăm.
O consecință a modului în care reacționăm atunci când vedem abuz, incoerență sau dublu standard.
Dacă la nivel individual tolerăm lipsa de asumare, nu ar trebui să fim surprinși că ea apare și în instituții.
Dacă în viața de zi cu zi acceptăm dublul standard când ne avantajează, nu ar trebui să fim surprinși când statul aplică reguli diferite în funcție de context.
Dacă admirăm doar influența, statutul sau capacitatea de „a te descurca”, nu ar trebui să fim surprinși că ajung în față oameni care știu să se descurce, dar nu neapărat să construiască.
Dacă validăm promisiuni fără fapte, imagine fără competență și discurs fără responsabilitate, vom primi exact acest tip de leadership.
Nu doar în politică.
Și în administrație.
Și în afaceri.
Și în educație.
Și în profesii.
Și în comunități.
Instituțiile nu au caracter propriu. Ele preiau caracterul oamenilor
Vorbim des despre instituții ca și cum ar fi entități abstracte, complet separate de oamenii care le conduc sau le compun.
Spunem: „instituția nu funcționează”, „statul nu livrează”, „administrația este blocată”, „sistemul este defect”.
Dar instituțiile nu au caracter propriu.
Instituțiile sunt formate din oameni, reguli, proceduri, ierarhii și practici repetate.
O instituție devine corectă atunci când oamenii care o conduc și cei care lucrează în ea respectă reguli clare, aplicate consecvent.
O instituție devine matură atunci când responsabilitatea nu este doar o formulare dintr-un document, ci o practică zilnică.
O instituție devine credibilă atunci când nu cere cetățeanului sau antreprenorului ceea ce ea însăși nu respectă.
Nu poți construi instituții mature doar prin organigramă.
Nu poți reforma o instituție doar prin schimbarea denumirilor, mutarea compartimentelor sau modificarea procedurilor.
Fără oameni corecți, competenți și asumați, orice reformă rămâne doar o formă fără fond.
Dublul standard începe jos, nu doar sus
Una dintre cele mai mari probleme ale societății este dublul standard.
Îl criticăm când îl vedem la alții, dar îl justificăm când ne avantajează.
Cerem reguli clare, dar căutăm excepții când regula nu ne convine.
Cerem asumare de la politicieni, dar evităm asumarea personală în situații concrete.
Cerem transparență de la stat, dar acceptăm relații, scurtături, favoruri și aranjamente atunci când ne sunt utile.
Cerem competență, dar aplaudăm notorietatea.
Cerem moralitate, dar validăm succesul obținut fără să mai întrebăm prea mult prin ce mijloace a fost obținut.
Aici este ruptura.
Pentru că nu putem cere la nivel public ceea ce refuzăm să practicăm la nivel personal.
Nu putem construi o societate dreaptă doar prin critici adresate altora.
Nu putem cere instituții corecte dacă, în cultura de zi cu zi, corectitudinea este tratată ca naivitate.
„Merge și așa” devine, în timp, politică publică
Există expresii care par mici, dar care, repetate suficient de mult, ajung să definească o cultură.
„Merge și așa.”
„Lasă că vedem noi.”
„Nu contează, important e să iasă.”
„Așa se face la noi.”
„Nu te complica.”
„Descurcă-te.”
La nivel individual, aceste expresii par uneori mecanisme de supraviețuire.
La nivel colectiv, ele devin periculoase.
Pentru că o societate care tolerează improvizația permanentă va produce instituții improvizate.
O societate care normalizează superficialitatea va produce decizii superficiale.
O societate care acceptă lipsa de asumare va produce lideri care nu răspund pentru consecințele deciziilor lor.
O societate care premiază descurcăreala în locul competenței va fi condusă, mai devreme sau mai târziu, de oameni care știu să se descurce, dar nu știu neapărat să construiască.
Iar când descurcăreala devine criteriu de succes, construcția pe termen lung devine aproape imposibilă.
Problema comunității: când fiecare se salvează singur
Mai există o dimensiune despre care vorbim prea puțin: comunitatea.
În ultimii ani, se promovează tot mai des ideea că soluția este strict individuală.
„Nu te mai plânge.”
„Adaptează-te.”
„Câștigătorul este cel care reușește indiferent de context.”
„Vezi-ți de viața ta.”
„Vezi-ți de afacerea ta.”
„Nu te amesteca.”
„Oricum nu poți schimba nimic.”
La prima vedere, mesajul pare pragmatic.
Și, într-o anumită măsură, este adevărat: trebuie să fim puternici, flexibili și capabili să ne adaptăm.
Într-un mediu cu legi instabile, taxe mari, reguli schimbate frecvent și instituții imprevizibile, oamenii și antreprenorii trebuie să găsească soluții.
Dar adaptarea nu trebuie confundată cu resemnarea.
Și nici succesul personal nu trebuie transformat în singura măsură a valorii.
Pentru că, dacă fiecare dintre noi se retrage în propria strategie de supraviețuire, comunitatea rămâne fără voce.
Dacă fiecare spune „eu mă descurc”, dar nimeni nu mai întreabă dacă regulile sunt corecte, ajungem să normalizăm incoerența, abuzul și lipsa de responsabilitate.
Dacă fiecare își vede doar de propriul câștig, pierdem exact lucrurile care țin o societate în picioare:
corectitudinea,
încrederea,
solidaritatea,
respectul pentru reguli,
interesul comun.
O societate nu se poate construi doar din indivizi care se salvează separat.
Succesul personal nu poate înlocui binele comun
Există astăzi o cultură a succesului individual dusă, uneori, la extrem.
Ni se spune că important este să câștigi, să te adaptezi, să nu te mai uiți la ce nu funcționează în jur, să îți construiești propria lume, propria afacere, propriul sistem de protecție.
Vedem oameni care promovează această idee din poziții confortabile, uneori din vacanțe exotice, uneori din contexte în care mesajul pare simplu:
„Dacă eu am reușit, poți și tu. Nu mai critica sistemul. Adaptează-te.”
Dar această logică are o problemă.
Ea mută toată responsabilitatea pe individ și scoate din discuție calitatea legilor, calitatea instituțiilor și responsabilitatea celor care decid.
Da, omul trebuie să fie responsabil.
Da, antreprenorul trebuie să fie adaptabil.
Da, fiecare trebuie să muncească, să învețe, să se organizeze și să găsească soluții.
Dar nu putem reduce totul la capacitatea individului de a supraviețui într-un sistem incoerent.
Pentru că, pe termen lung, nu poți avea afaceri sănătoase într-o societate bolnavă.
Nu poți avea prosperitate reală într-un sistem în care fiecare se salvează singur.
Nu poți avea încredere economică într-un mediu în care regulile se schimbă permanent.
Nu poți construi viitor doar prin adaptare la degradare.
Schimbarea nu înseamnă doar „să plece unii și să vină alții”
Adevărata schimbare nu începe doar cu înlocuirea unor persoane.
Desigur, oamenii contează.
Alegerile contează.
Funcțiile contează.
Deciziile politice contează.
Dar dacă schimbăm doar persoane, fără să schimbăm criteriile după care validăm oameni, riscăm să repetăm același ciclu.
Astăzi criticăm o categorie de lideri.
Mâine promovăm același tip de comportament sub o altă formă.
Astăzi condamnăm aroganța.
Mâine admirăm aceeași aroganță dacă vine de la cineva care pare „de partea noastră”.
Astăzi criticăm lipsa de transparență.
Mâine o tolerăm dacă rezultatul ne avantajează.
De aceea, întrebările importante sunt altele:
Pe cine promovăm?
Pe cine urmărim?
Pe cine votăm?
Pe cine considerăm competent?
Pe cine recompensăm social?
Pe cine lăsăm să vorbească în numele nostru?
Ce comportamente validăm prin tăcere?
Ce compromisuri acceptăm pentru că ne sunt convenabile?
Ce fel de oameni ridicăm în față?
O societate care admiră doar influența va primi lideri obsedați de influență.
O societate care premiază doar descurcăreala va primi lideri care știu să se descurce, dar nu neapărat să construiască.
O societate care acceptă dublul standard va primi instituții cu dublu standard.
O societate care respectă caracterul va începe să producă lideri cu caracter.
Nu este un manifest. Este o invitație la luciditate
Acest text nu este un manifest împotriva cuiva.
Nu este despre a scuza pe unii și a acuza pe alții.
Nu este o încercare de a muta responsabilitatea de la clasa politică spre cetățeni.
Cei care conduc au responsabilitate.
Cei care decid au responsabilitate.
Cei care administrează resurse publice au responsabilitate.
Cei care schimbă reguli, creează obligații și influențează viața oamenilor au responsabilitate.
Dar și societatea are o responsabilitate.
Responsabilitatea de a nu rămâne doar observator.
Responsabilitatea de a nu valida mereu aceleași comportamente.
Responsabilitatea de a nu transforma critica într-un substitut pentru acțiune.
Pentru că este ușor să criticăm.
Este mai greu să construim.
Este ușor să spunem „ei sunt de vină”.
Este mai greu să întrebăm: „ce pot face eu, concret, diferit?”
În muncă.
În decizii.
În vot.
În respectarea regulilor.
În felul în care ne raportăm la comunitate.
În felul în care validăm oameni, idei și comportamente.
Schimbarea nu începe doar din Parlament, Guvern, instituții sau administrație.
Schimbarea începe și în locurile mici, aparent neimportante, unde se formează reflexele unei societăți.
În familie.
În școală.
În profesie.
În firmă.
În comunitate.
În conversațiile zilnice.
În alegerile pe care le facem atunci când nu ne vede nimeni.
Concluzie: o societate de supraviețuitori nu construiește viitor
Clasa politică nu este o specie separată.
Este o expresie vizibilă a unor comportamente, valori, compromisuri și criterii de validare care există în societate.
Dacă vrem instituții mai bune, trebuie să cerem reguli mai bune.
Dar trebuie să cerem și caractere mai bune.
Nu doar de la alții.
Și de la noi.
Pentru că o comunitate sănătoasă nu se construiește doar cu oameni care se descurcă individual.
Se construiește cu oameni care înțeleg că binele personal și binele comun nu trebuie puse mereu în opoziție.
O societate formată doar din supraviețuitori nu mai construiește viitor.
Doar se adaptează la degradare.
Iar întrebarea care rămâne este aceasta:
schimbarea începe de la instituții sau de la felul în care fiecare dintre noi acceptă, validează și repetă anumite comportamente?
Poate răspunsul sincer este că începe din ambele locuri.
Dar sigur nu începe dacă rămânem doar observatori, critici și spectatori ai propriei societăți.
Tu ce crezi?
Clasa politică este cauza principală a problemei sau efectul unei culturi colective pe care o tolerăm prea ușor?
