Decizia ÎCCJ nr. 6/2026: TVA Imprescriptibil — Principiu Corect, 5 Întrebări Nerezolvate

Decizia ÎCCJ nr. 6/2026: TVA Imprescriptibil — Principiu Corect, Aplicare Incompletă

Pe 20 aprilie 2026, 25 de judecători ai Înaltei Curți au tranșat: dreptul de a reporta soldul negativ de TVA nu se prescrie niciodată.

Toată lumea a titrat „decizie istorică". Unii au spus că în sfârșit se aplică corect Directiva europeană. Alții au vorbit despre guri de oxigen pentru mediul de afaceri.

Eu am citit dispozitivul. Și am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Nu pentru că principiul ar fi greșit — nu este. Ci pentru că între un dispozitiv corect și o aplicare coerentă există un drum lung. Iar motivarea, care ar trebui să traseze acel drum, nu a apărut încă.

Iată de ce contează și ce trebuie să știi înainte să iei decizii pe baza titlurilor.

Ce a decis ÎCCJ — formularea exactă

Decizia nr. 6/2026 a fost pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, compus din 25 de judecători, pe 20 aprilie 2026.

Sesizarea a venit din partea Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov, dosar RIL nr. 2286/1/2025.

Dispozitivul:

„În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 147 ind.3 alin. (6) din Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003 și art. 303 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal: Dreptul persoanei impozabile de a reporta soldul sumei negative a TVA în decontul de TVA aferent perioadelor fiscale ulterioare nu este prescriptibil."

Decizia este definitivă și obligatorie pentru toate instanțele și autoritățile fiscale, conform art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Motivarea urmează să fie publicată în Monitorul Oficial în cel mult 45 de zile de la pronunțare — estimat 20 mai 2026.

Status important: la data publicării acestui articol, motivarea nu este disponibilă. Toată analiza de față se bazează pe dispozitiv și pe documentele procedurale publice, inclusiv punctul de vedere al Ministerului Public din 30 ianuarie 2026. Voi actualiza articolul la apariția motivării.

Ce problemă reală rezolvă — și ce nu rezolvă

Înainte să ridic întrebările dificile, să fiu clară: practica ANAF pe care o contesta era reală și documentată.

Când un contribuabil solicita rambursarea unui sold acumulat prin reportări succesive, ANAF invoca prescripția față de originea cronologică a fiecărei componente a soldului — nu față de data cererii de rambursare. Cu alte cuvinte, confunda momentul nașterii dreptului de deducere cu momentul nașterii dreptului de rambursare — două momente juridic distincte.

Rezultatul practic: contribuabilul care a ales mecanismul legal al reportării era penalizat față de cel care a cerut rambursare imediat. Dacă solicitai rambursare în fiecare lună, erai în regulă. Dacă ai reportat corect și legal timp de 3 ani și după aceea ai solicitat rambursare, ANAF putea invoca prescripția față de componentele mai vechi. Aceeași sumă, aceeași legalitate, tratament diferit.

Această asimetrie era incorectă. Decizia ÎCCJ o corectează. Până aici, totul este logic și necesar.

Problema este că, pentru a rezolva un abuz specific, s-a ales o formulare mai largă decât era necesar — și acea formulare lasă deschise întrebări cu consecințe practice semnificative pe care motivarea va trebui să le tranșeze.

O dezlegare chirurgicală ar fi spus: „prescripția dreptului de rambursare nu se calculează de la originea cronologică a soldului, ci de la ultima perioadă fiscală în care soldul a fost declarat." Decizia a ales calea mai largă: reportarea nu se prescrie. Sună bine. Dar ce înseamnă în practică?

Când se naște dreptul de rambursare — punctul tehnic de la care derivă totul

Aceasta este întrebarea tehnică centrală și răspunsul ei determină tot restul analizei.

Dreptul de rambursare se naște în momentul în care, într-o perioadă fiscală, TVA deductibil depășește TVA colectat — adică la data la care expiră termenul legal de depunere a decontului pentru acea perioadă.

Pentru contribuabilul cu TVA lunar: data de 25 a lunii următoare perioadei. Pentru contribuabilul trimestrial: luna următoare încheierii trimestrului.

Exercitarea dreptului — bifarea opțiunii de rambursare în decont sau depunerea unei cereri separate — este un act ulterior, distinct de nașterea dreptului.

Prescripția curge de la nașterea dreptului, nu de la exercitarea lui. Dacă ar curge de la exercitare, contribuabilul ar putea amâna cererea oricât, iar termenul de 5 ani din art. 219 din Codul de procedură fiscală nu ar mai opera niciodată. Ar goli norma de orice conținut. Un principiu elementar al dreptului: prescripția curge de la nașterea dreptului, nu de la momentul la care titularul decide să și-l exercite.

Iată ce înseamnă concret:

Un contribuabil cu TVA lunar care a înregistrat în martie 2018 un TVA deductibil mai mare decât TVA colectat a dobândit dreptul de rambursare pe 25 aprilie 2018. Termenul de prescripție de 5 ani, calculat de la 1 ianuarie a anului următor conform art. 219 CPF, s-a împlinit pe 1 ianuarie 2024. Dreptul de rambursare pentru acea sumă este prescris — indiferent că suma a continuat să fie reportată în fiecare decont până în 2026.

Acceptând această premisă — corectă juridic — apare întrebarea centrală: cum reconciliem imprescriptibilitatea reportării cu prescripția dreptului de rambursare al cărui termen a curs deja? Sunt două norme în conflict direct, fără o normă de articulare explicită între ele.

Soldul negativ nu este o masă omogenă — trei componente, trei regimuri juridice diferite

Primul lucru pe care orice practician fiscal îl știe din experiență este că un sold negativ acumulat pe mai mulți ani nu are o singură natură juridică. Are cel puțin trei surse distincte, cu regimuri juridice fundamental diferite. Decizia ÎCCJ le tratează uniform. Motivarea va trebui să le distingă.

Componenta A — TVA deductibil al cărui drept de rambursare s-a prescris prin scurgerea timpului

TVA deductibil corect calculat, declarat, reportat lună de lună, dar termenul de 5 ani de la nașterea dreptului s-a împlinit fără ca rambursarea să fi fost solicitată. Dreptul substanțial s-a stins. Reportarea formei în decont supraviețuieste stingerii fondului — o anomalie juridică.

Analogia cea mai precisă: o creanță comercială prescrisă față de un client. Rămâne în contabilitate dacă nu o elimini, dar nu o mai poți executa. Mențiunerea ei în activ la valoare integrală înseamnă denaturarea situațiilor financiare.

Componenta B — TVA deductibil corect, drept de rambursare în termenul de prescripție

TVA deductibil calculat și declarat corect, ales să fie reportat în loc de rambursat, termenul de 5 ani de la nașterea dreptului nu s-a împlinit încă. Aceasta este componenta pentru care decizia ÎCCJ este pe deplin justificată și necesară. Dreptul este viu, activ, protejat. Fără această protecție, contribuabilul care a ales reportarea era penalizat față de cel care a cerut rambursare imediat — o inechitate reală pe care practica ANAF o crea.

Componenta C — TVA plătit efectiv în plus față de ce era datorat

Contribuabilul a plătit efectiv o sumă de TVA care nu era datorată — eroare de calcul, regularizare, supraachitare. Nu vorbim de un drept de deducere nevalorificat. Vorbim de bani ieșiți efectiv din patrimoniu și ajunși la bugetul de stat fără justificare.

Regimul juridic aplicabil este complet diferit față de primele două componente. Nu este prescripția unui drept fiscal neexercitat — este plata nedatorată, reglementată de art. 1345–1347 din Codul civil, cu regimul restituirii plății nedatorate și al îmbogățirii fără justă cauză. Statul deține bani care nu îi aparțin. Cu cât îi reține mai mult, cu atât se îmbogățește nejustificat. Prescripția care protejează statul în această situație este discutabilă din perspectiva principiilor fundamentale de drept — nu doar fiscal, ci civil.

Decizia nr. 6/2026 nu face această distincție. Tratează uniform toate cele trei componente sub umbrela „reportarea nu se prescrie". Dacă motivarea nu va clarifica regimul fiecărei componente, practica va genera interpretări divergente — exact ce RIL-ul era menit să elimine.

Cele 5 întrebări pe care motivarea ÎCCJ trebuie să le răspundă

Întrebarea 1 — Cum se tratează soldul cu componente de origini diferite?

Un sold de 1.000.000 lei acumulat pe 8 ani conține componente cu naturi juridice diferite: drept viu, drept prescris, plată nedatorată. La o cerere de rambursare în 2026, ANAF va trebui să decidă: rambursează tot soldul indiferent de origine? Sau rambursează doar porțiunea cu drept viu? Sau separă pe componente și aplică regimuri diferite?

Nu există o procedură clară pentru niciuna dintre aceste opțiuni.

Instrumentul tehnic există deja și este trecut cu vederea în toate comentariile publice: fișa pe plătitor înregistrează cronologic toate deconturile și soldurile. ANAF poate vedea exact în ce perioadă s-a format fiecare componentă a soldului curent. Dacă vrea. Procedura obligatorie de a folosi această informație la separarea soldului pentru rambursare — nu există. Aceasta este lacuna procedurală concretă care trebuie acoperită prin normă legislativă.

Întrebarea 2 — Prescripția rambursării și prescripția inspecției fiscale trebuie să fie sincronizate?

Aceasta este, în opinia mea, întrebarea care reprezintă miezul problemei nerezolvate de decizie.

Dreptul ANAF de a inspecta o perioadă fiscală se prescrie în 5 ani (art. 110–111 din Codul de procedură fiscală). Dreptul contribuabilului de a solicita rambursarea se prescrie tot în 5 ani (art. 219 CPF). Cele două termene curg aproape paralel — și aceasta nu este o coincidență. Ambele vizează aceeași perioadă fiscală, aceleași operațiuni, aceleași documente.

Logica sistemului este clară: când contribuabilul solicită rambursarea TVA dintr-o perioadă, implicit afirmă că acea perioadă a fost declarată corect și că soldul este legitim. ANAF, prin acordarea rambursării, implicit validează această afirmație. Dar dacă ANAF nu mai poate verifica perioada respectivă — pentru că dreptul de inspecție s-a prescris — atunci validarea este oarbă. Statul rambursează fără să poată confirma că suma este datorată.

Dacă contribuabilul poate solicita rambursarea unui sold format în 2016 în 2026, iar ANAF nu mai poate verifica 2016 — cum rambursează în cunoștință de cauză? Rambursează și riscă bugetul? Sau refuză și contribuabilul câștigă în instanță invocând decizia ÎCCJ?

Un sistem în care contribuabilul poate solicita rambursarea unor sume pe care organul fiscal nu le mai poate verifica nu este cerut de Directiva europeană și nu este compatibil cu principiul bunei administrări fiscale.

Întrebarea 3 — Compensarea automată prin decont este echivalentă cu o cerere de rambursare?

Art. 219 din Codul de procedură fiscală prescrie dreptul contribuabilului de a cere „compensarea sau restituirea" creanțelor fiscale. Textul nu distinge între compensarea prin decont și cererea formală de rambursare.

Dacă compensarea prin decont este echivalentă cu o cerere de rambursare în sensul art. 219 — atunci un sold cu componente prescrise față de rambursare nu poate fi folosit nici la compensare. ANAF poate stabili TVA suplimentar pentru decontul curent în care compensarea a fost operată, plus dobânzi și penalități de la data depunerii decontului respectiv.

Acesta este riscul real și imediat pentru contribuabilul neatent. Nu retroactiv pe 8 ani. Ci pentru perioada curentă în care compensarea s-a efectuat cu sume contestabile. Nu din fraudă. Nu din rea-credință. Ci din necunoașterea unui vid procedural creat tocmai de decizia care ar trebui să îl protejeze.

Întrebarea 4 — Ce spune Directiva TVA față de ce se afirmă că spune?

Mai mulți comentatori au afirmat că decizia ÎCCJ aplică în sfârșit corect Directiva 2006/112/CE. Afirmația merită verificată în textul directivei și în jurisprudența CJUE — nu doar invocată ca argument de autoritate.

Art. 183 din Directivă prevede că, atunci când deducerile depășesc TVA datorat, excedentul poate fi rambursat sau reportat în perioada următoare — la alegerea statelor membre. România a ales mecanismul reportării prin art. 303 din Codul fiscal. Directiva nu prevede că reportarea este imprescriptibilă. Lasă organizarea mecanismului la discreția statelor membre, cu condiția respectării principiilor echivalenței și efectivității.

CJUE, în cauza C-274/10 Comisia v. Ungaria, a stabilit că statele nu pot organiza sistemul astfel încât contribuabilul să fie obligat să reporteze la nesfârșit excedentul fără o valorificare efectivă într-un termen rezonabil.

În cauza C-680/23 Modexel, pronunțată pe 5 decembrie 2024, CJUE a precizat că la încetarea activității economice, persoana impozabilă nu poate reporta excedentul în perioada următoare și nu poate recupera suma decât prin solicitarea rambursării în termen de 12 luni de la data încetării activității, în măsura în care sunt respectate principiile echivalenței și efectivității.

Directiva protejează dreptul de deducere ca element esențial al neutralității TVA. Nu impune imprescriptibilitate absolută a reportării. Permite termenele de prescripție rezonabile. Interzice termenele care fac imposibilă sau excesiv de dificilă valorificarea dreptului. Sunt lucruri fundamental diferite — și a le confunda înseamnă a extrage din directivă mai mult decât spune.

Întrebarea 5 — Ce se întâmplă cu situațiile financiare?

Aceasta este întrebarea cel mai puțin discutată în spațiul public și probabil cea mai relevantă pentru mulți antreprenori și contabili.

Un sold de TVA de recuperat (cont 4424) cu origine parțial prescrisă față de dreptul de rambursare rămâne evidențiat în bilanț la valoare integrală. Dar dacă recuperabilitatea sa efectivă este incertă sau imposibilă — ce valoare recuperabilă reală are acel activ?

Gândește-te exact ca la un client neîncasat cu creanța prescrisă. Îl ții în activ sau îl provizionezi? Standardele contabile — OMFP 1802/2014 și IFRS — prevăd că un activ trebuie recunoscut la valoarea sa recuperabilă. O creanță al cărei drept de valorificare este stins sau incert necesită ajustare de valoare sau eliminare.

Nicio normă contabilă nu a fost actualizată pentru a reflecta efectele Deciziei nr. 6/2026. Există, cel puțin temporar, un vid între realitatea juridică post-decizie și cerințele de prezentare contabilă — care va afecta bilanțuri, evaluări de companii și decizii de creditare.

Jurisprudența CJUE — ce spune de fapt

Dincolo de afirmațiile generale despre neutralitatea TVA, jurisprudența CJUE relevantă pentru această decizie este mai nuanțată decât prezentată în comentariile publice:

C-274/10 Comisia v. Ungaria — Statele nu pot forța reportarea la nesfârșit fără valorificare efectivă într-un termen rezonabil. Contribuabilul trebuie să poată recupera efectiv excedentul.

C-680/23 Modexel (5 decembrie 2024) — La încetarea activității economice, reportarea nu mai este posibilă. Rambursarea trebuie solicitată în 12 luni, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității. Această cauză recentă, ignorată în comentariile despre decizia ÎCCJ, arată că Directiva nu creează un drept de reportare absolut și nelimitat.

C-518/14 Senatex și C-516/14 Barlis 06 — Deducerea nu poate fi refuzată pentru deficiențe formale dacă condițiile substanțiale sunt îndeplinite. Fondul prevalează față de formalism. Aceste cauze susțin principiul neutralității, dar vizează refuzul deducerii — nu prescripția rambursării.

C-533/16 Volkswagen AG — Dreptul nu poate fi pierdut înainte de a putea fi exercitat efectiv. Termenele de prescripție care fac exercitarea imposibilă sunt incompatibile cu Directiva. Această cauză este invocată în favoarea imprescriptibilității — dar privea un termen care împiedica exercitarea dreptului înainte de nașterea lui efectivă, nu un termen care curge după ce dreptul a fost exercitabil timp de 5 ani.

C-255/02 Halifax — Frauda și abuzul de drept nu beneficiază de protecția dreptului UE, indiferent de termen. ANAF poate invoca abuzul de drept oricând, fără limită temporală — această pârghie rămâne disponibilă și după decizia ÎCCJ.

Concluzia din jurisprudența europeană: Directiva protejează dreptul de deducere ca element esențial al neutralității TVA. Permite termenele de prescripție rezonabile. Nu impune imprescriptibilitate absolută. Decizia ÎCCJ este compatibilă cu Directiva în principiu — dar afirmația că ea „aplică în sfârșit corect Directiva" simplifică excesiv o jurisprudență mult mai nuanțată.

Teza completă — cum ar trebui să funcționeze sistemul

Plec de la o concluzie clară și o susțin cu argumentele juridice din analiza de față:

Dreptul de a reporta soldul negativ de TVA este imprescriptibil ca operațiune tehnică și ca mecanism de compensare cu TVA de plată viitor — și în această privință Decizia nr. 6/2026 ÎCCJ este corectă și bine-venită.

Dreptul de a solicita rambursarea efectivă a componentelor soldului este și rămâne prescriptibil, termenul curgând de la nașterea dreptului în fiecare perioadă fiscală — adică de la data depunerii decontului în care excedentul s-a format.

Corolarul necesar, care nu a fost tranșat explicit: rambursarea poate fi acordată doar pentru componentele soldului provenind din perioade pe care ANAF le poate verifica — adică din perioade aflate în termenul de prescripție al dreptului de inspecție. Instrumentul tehnic pentru această separare există deja: fișa pe plătitor. Procedura obligatorie de a o folosi — nu există.

Un sistem în care contribuabilul poate solicita rambursarea unor sume pe care organul fiscal nu le mai poate verifica nu este cerut de Directiva 2006/112/CE, nu este impus de jurisprudența CJUE și nu este compatibil cu principiul bunei administrări fiscale. Este o disfuncție care necesită corectare legislativă urgentă, indiferent de principiul corect consacrat de ÎCCJ.

Câștigători și perdanți reali — fără titluri

Câștigătorul just și unic: Contribuabilul corect, cu activitate continuă, care a ales mecanismul legal al reportării și are un sold legitim. Pentru el, decizia este o victorie deplină și meritată. Certitudinea că soldul acumulat corect nu dispare prin invocarea abuzivă a prescripției.

Câștigătorul circumstanțial: Contribuabilul oportunist cu planificare fiscală agresivă, care va exploata fereastra de ambiguitate procedurală până când legiuitorul intervine. Fereastra este scurtă — probabil 12–18 luni — dar reală.

Perdantul injust: Contribuabilul neatent, de bună-credință, care compensează în 2026 TVA de plată curent cu un sold care conține componente prescrise față de rambursare, fără să știe că această compensare este contestabilă. Riscă TVA suplimentar, dobânzi și penalități pentru decontul curent — nu din fraudă, ci din necunoașterea unui vid creat de o decizie menită să îl protejeze.

Perdantul sistemic și silențios: Creditorii și investitorii companiilor care au în bilanț solduri mari de TVA de recuperat cu origine parțial prescrisă. Activul poate fi supraevaluat față de valoarea sa recuperabilă reală. Finanțarea acordată pe baza lui are o garanție parțial fictivă.

Perdantul instituțional: ANAF, care trebuie să gestioneze cereri de rambursare cu solduri vechi fără proceduri clare, să separe cronologic componente fără normă obligatorie, să decidă ce rambursează și ce nu fără fundament procedural explicit — și să se aștepte la valuri de contestații pe orice decizie ia.

Concluzie — ce așteptăm de la motivare

Decizia nr. 6/2026 este o decizie bună ca principiu. Principiul neutralității TVA aplicat corect. Abuzul ANAF de a invoca prescripția față de originea cronologică a soldului — corectat.

Dar motivarea ÎCCJ, estimată pentru mai 2026, va trebui să răspundă explicit la cel puțin cinci întrebări:

1. Cum se tratează soldul cu componente de origini diferite — drept viu, drept prescris, plată nedatorată? Regim uniform sau diferențiat pe componente?
2. Compensarea automată prin decont este echivalentă cu o cerere de rambursare în sensul art. 219 CPF sau este o operațiune distinctă, imprescriptibilă?
3. Prescripția dreptului de rambursare și prescripția dreptului de inspecție ANAF trebuie să fie sincronizate? Poate fi rambursat un sold pe care ANAF nu îl mai poate verifica?
4. Ce procedură urmează ANAF la o cerere de rambursare cu sold mixt — parte în termen, parte din perioade prescrise față de inspecție?
5. Ce tratament contabil este adecvat pentru soldul cu recuperabilitate incertă post-decizie? Vor fi emise norme OMFP actualizate?

Până la publicarea motivării, prudența profesională impune să tratăm această decizie ca pe un principiu declarat — corect și bine-venit — al cărui mecanism de aplicare urmează să fie definit. Altfel, între titlul „imprescriptibil" și realitatea aplicării la ghișeul ANAF, contribuabilii vor lua decizii pe baza unei jumătăți de răspuns.

Voi actualiza acest articol la apariția motivării în Monitorul Oficial.

Surse legislative și jurisprudențiale: Decizia nr. 6/2026 ÎCCJ, RIL nr. 2286/1/2025, 20 aprilie 2026 · Art. 303 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 (Codul fiscal) · Art. 219 și art. 110–111 din Legea nr. 207/2015 (Codul de procedură fiscală) · Art. 183 din Directiva 2006/112/CE · CJUE C-680/23 Modexel, 5 decembrie 2024 · CJUE C-274/10 Comisia v. Ungaria · CJUE C-518/14 Senatex · CJUE C-516/14 Barlis 06 · CJUE C-533/16 Volkswagen AG · CJUE C-255/02 Halifax · Punctul de vedere al Ministerului Public, nr. 5804/4617/III-5/2025, 30 ianuarie 2026

⚠️ Conținut educativ. Informațiile din acest articol au caracter educativ general și nu constituie consultanță fiscală personalizată. Fiecare situație este unică — legislația fiscală se modifică frecvent — consultă un specialist înainte de a lua decizii. Sursele legislative citate sunt verificate la data publicării: 23 aprilie 2026.

Adina Rus — Expert Contabil | Consultant Fiscal | Auditor Financiar | Practician în Insolvență [email protected] | calendly.com/rusadina/30min | adinarus.ro