.png)
Decizia ICCJ nr. 6/2026 privind TVA reportată: clarificare sau o nouă sursă de litigii?
Decizia ICCJ nr. 6/2026 a fost deja prezentată în spațiul profesional ca o decizie favorabilă contribuabililor.
Într-o anumită măsură, este.
Înalta Curte a stabilit că dreptul persoanei impozabile de a reporta soldul sumei negative de TVA în deconturile perioadelor fiscale ulterioare nu este prescriptibil.
Problema este alta: această concluzie este deja interpretată, în unele opinii, ca și cum ar însemna că dreptul de deducere al TVA ar fi imprescriptibil sau că orice TVA de recuperat ar putea fi cerută la rambursare oricând, indiferent de perioada din care provine.
Aceasta este o extindere periculoasă.
Decizia nu spune că dreptul de deducere TVA este imprescriptibil.
Decizia nu spune, în mod direct, că dreptul de rambursare TVA este imprescriptibil.
Decizia spune că dreptul de reportare a soldului negativ de TVA nu este prescriptibil.
Iar între aceste trei noțiuni există diferențe esențiale.
1. Ce a decis, de fapt, ICCJ
Problema trimisă spre soluționare a fost dacă este prescriptibil sau nu dreptul contribuabilului la reportarea soldului sumei negative de TVA în decontul aferent perioadelor fiscale următoare.
Așadar, întrebarea nu a fost:
- dacă dreptul de deducere TVA este imprescriptibil;
- dacă orice TVA de recuperat poate fi rambursată oricând;
- dacă TVA provenită din tranzacții mai vechi de 5 ani poate fi solicitată la rambursare fără analiză;
- dacă organul fiscal mai poate verifica tranzacțiile care au generat soldul.
Întrebarea a fost mult mai îngustă:
se prescrie sau nu dreptul de reportare?
Răspunsul ICCJ a fost:
dreptul de reportare a soldului negativ de TVA nu este prescriptibil.
Aceasta este regula stabilită.
Dar problema reală apare când această regulă este extinsă asupra rambursării.
2. Reportarea nu este același lucru cu deducerea
Dreptul de deducere TVA se naște din tranzacții concrete.
El are la bază:
- o achiziție;
- o factură;
- o persoană impozabilă;
- o destinație economică;
- utilizarea bunurilor sau serviciilor pentru operațiuni taxabile;
- îndeplinirea condițiilor de fond și de formă.
Cu alte cuvinte, dreptul de deducere nu se naște din reportare.
Reportarea apare ulterior.
Mai întâi ai tranzacția.
Apoi se naște dreptul de deducere.
Apoi, prin decont, se determină dacă există TVA de plată sau sold negativ de TVA.
Abia apoi apare opțiunea:
- soliciți rambursarea;
- sau reportezi soldul în perioada următoare.
De aceea, formularea „dreptul de deducere TVA este imprescriptibil” nu este corectă dacă este dedusă din această decizie.
ICCJ nu a decis imprescriptibilitatea dreptului de deducere.
A decis imprescriptibilitatea reportării soldului negativ.
3. Reportarea nu este același lucru cu rambursarea
Codul fiscal distinge clar între două opțiuni:
- contribuabilul poate solicita rambursarea soldului sumei negative de TVA;
- contribuabilul poate reporta soldul în decontul perioadei următoare.
Dacă solicită rambursarea, soldul nu se mai reportează.
Dacă nu solicită rambursarea, soldul se reportează.
Asta arată că reportarea și rambursarea nu sunt aceeași operațiune.
Rambursarea este o cerere efectivă adresată bugetului.
Reportarea este o preluare a soldului în decontul următor.
Rambursarea activează o relație directă cu statul: contribuabilul cere bani de la buget.
Reportarea doar transferă soldul în mecanismul de regularizare al TVA.
De aceea, nu putem spune automat:
reportarea este imprescriptibilă, deci rambursarea este imprescriptibilă.
Aceasta este eroarea principală care începe deja să apară în unele interpretări.
4. De unde apare confuzia
Confuzia apare pentru că motivarea deciziei conține mai multe planuri de analiză.
Pe de o parte, ICCJ spune că rambursarea TVA presupune exercitarea unui drept de creanță asupra bugetului.
Iar drepturile de creanță sunt, prin natura lor, prescriptibile.
Pe de altă parte, ICCJ spune că reportarea soldului negativ nu generează o creanță distinctă și că suma reportată se integrează în decontul perioadei următoare.
Mai mult, în motivare apare ideea că mecanismul reportării poate duce la „depersonalizarea” sumelor care compun soldul, sume ce pot proveni din perioade fiscale diferite și din ani diferiți.
Aici apare dificultatea.
Dacă soldul reportat se „depersonalizează” și este absorbit în soldul curent, atunci unii vor susține că nu mai contează perioada din care provin componentele istorice ale soldului.
Alții vor susține că, dimpotrivă, chiar dacă soldul apare în decontul curent, dreptul de deducere rămâne legat de tranzacțiile concrete care l-au generat.
Ambele poziții vor putea invoca pasaje din aceeași decizie.
De aici riscul de litigii.
5. De ce problema a fost, în realitate, pusă incomplet
După opinia mea, problema nu trebuia formulată doar ca întrebare despre prescriptibilitatea reportării.
Reportarea, în sine, nu este problema.
Este firesc ca un contribuabil să poată reporta soldul negativ de TVA.
Aceasta este chiar logica mecanismului TVA: dacă într-o perioadă fiscală ai TVA deductibilă mai mare decât TVA colectată, rezultă un sold negativ. Acest sold poate fi solicitat la rambursare sau poate fi reportat pentru a fi folosit în perioadele următoare.
Reportarea are o funcție practică: evită cererile permanente de rambursare, mai ales pentru solduri mici sau pentru situații în care contribuabilul estimează că va avea TVA de plată în perioadele următoare.
Dar întrebarea reală este alta:
Ce se întâmplă cu dreptul de rambursare atunci când soldul reportat conține sume provenite din perioade foarte vechi, eventual prescrise?
Aceasta era problema de fond.
Nu dacă poți prelua soldul într-un decont.
Ci dacă, după ani de reportare, mai poți transforma toate componentele acelui sold într-o cerere efectivă de rambursare.
6. Exemplul care arată problema
Să presupunem că în luna martie 2026 o societate solicită rambursarea soldului negativ de TVA.
Soldul din martie 2026 este compus din:
- TVA deductibilă din achiziții curente din 2026;
- TVA reportată din 2025;
- TVA reportată din 2021;
- TVA provenită dintr-o achiziție de imobil din 2018.
Dacă interpretăm decizia foarte larg, contribuabilul ar putea susține:
„Soldul este cel din martie 2026. A fost reportat continuu. Reportarea este imprescriptibilă. Deci pot cere rambursarea întregului sold.”
Dar aici apare întrebarea esențială:
Poate organul fiscal verifica în 2026 dacă TVA aferentă achiziției din 2018 era deductibilă?
Ce se întâmplă dacă imobilul a fost folosit în scop personal?
Ce se întâmplă dacă documentele nu mai pot fi verificate?
Ce se întâmplă dacă furnizorul nu mai există?
Ce se întâmplă dacă operațiunea care a generat soldul era, de fapt, neeligibilă pentru deducere?
Dacă răspunsul este că soldul s-a „depersonalizat” prin reportare, atunci se ajunge la un rezultat discutabil: o sumă provenită dintr-o perioadă veche poate deveni rambursabilă doar pentru că a fost reportată succesiv.
Aceasta poate goli de conținut prescripția.
7. De ce raportarea la prescripție este esențială
Prescripția nu este o formalitate.
Ea are rolul de a asigura:
- securitatea raporturilor juridice;
- stabilitatea situațiilor fiscale;
- verificabilitatea tranzacțiilor;
- echilibrul între contribuabil și stat;
- imposibilitatea menținerii la infinit a unor drepturi sau obligații nevalorificate.
O creanță se naște la data faptului juridic care o generează.
În materia TVA, dreptul de deducere se naște din tranzacția care îndeplinește condițiile legale.
Reportarea nu ar trebui să fie tratată ca o nouă naștere a dreptului.
Reportarea ar trebui să fie tratată ca o modalitate de regularizare sau compensare ulterioară.
Dacă prin simpla reportare o sumă veche devine întotdeauna curentă, atunci principiul prescripției devine fragil.
8. Comparația cu alte creanțe
În contabilitate, soldurile se reportează anual.
Un client neîncasat din 2018 poate apărea în balanța anului 2026.
Dar faptul că apare în balanța anului 2026 nu înseamnă că dreptul de a cere plata este automat curent.
Creanța rămâne legată de factura, scadența și raportul juridic care au generat-o.
Dacă termenul de prescripție s-a împlinit, simpla preluare contabilă a soldului nu reînnoiește dreptul.
Același raționament ar trebui discutat și în materia TVA.
Faptul că soldul TVA este preluat în deconturi succesive nu ar trebui, în mod automat, să șteargă originea tranzacțională a sumelor care îl compun.
Altfel, orice creanță reportată ar putea fi considerată eternă.
Ceea ce este incompatibil cu însăși ideea de prescripție.
9. Dimensiunea contabilă: imaginea fidelă
Mai există o problemă importantă: soldul TVA de recuperat nu este doar o poziție fiscală din decontul D300.
El este și un element patrimonial în contabilitate.
La inventarierea anuală și la întocmirea situațiilor financiare, entitatea trebuie să analizeze creanțele și datoriile.
Dacă un sold nu mai este recuperabil, el nu poate fi păstrat artificial ca activ cert.
În practică, la creanțele comerciale analizăm:
- vechimea;
- șansele de recuperare;
- prescripția;
- documentele existente;
- litigiile;
- necesitatea ajustărilor;
- eventuala scoatere din evidență.
De ce nu am analiza la fel și un sold TVA de recuperat foarte vechi?
Dacă un TVA de recuperat nu a fost cerut la rambursare în perioada de prescripție și nu mai este efectiv valorificabil, menținerea lui în contabilitate poate afecta imaginea fidelă a patrimoniului.
Aici apare o tensiune între logica fiscală a reportării și logica contabilă a evaluării activelor.
10. De ce vor apărea interpretări diferite
Decizia va fi promovată, probabil, ca o decizie favorabilă contribuabililor.
Și va fi folosită astfel:
„TVA reportată nu se prescrie.”
Dar această formulare este incompletă.
Contribuabilii vor invoca:
- reportarea imprescriptibilă;
- continuitatea deconturilor;
- absorbția soldului în deconturile următoare;
- lipsa pasivității, dacă soldul a fost reportat periodic;
- dreptul de neutralitate TVA.
ANAF va putea invoca:
- prescriptibilitatea dreptului de rambursare;
- faptul că rambursarea este drept de creanță;
- necesitatea verificării dreptului de deducere;
- originea tranzacțională a TVA deductibile;
- imposibilitatea rambursării unor sume neverificabile sau provenite din operațiuni neeligibile;
- securitatea raporturilor juridice fiscale.
Așadar, aceeași decizie poate fi citită diferit.
Și aici este problema.
Nu pentru că textul dispozitivului nu ar fi clar.
Dispozitivul este clar: reportarea nu se prescrie.
Problema este efectul acestei concluzii asupra rambursării soldurilor vechi.
11. Cum pot beneficia contribuabilii de această interpretare
Contribuabilii care au solduri vechi de TVA reportate vor putea invoca decizia pentru a susține că:
- soldul a fost reportat legal;
- reportarea nu este prescriptibilă;
- nu au fost pasivi, deoarece au depus deconturi succesive;
- soldul actual include sumele reportate;
- cererea de rambursare vizează soldul curent.
Această abordare poate fi utilă mai ales pentru contribuabilii care:
- au avut activitate economică reală;
- au depus constant deconturi;
- pot justifica documentar soldul;
- au TVA provenită din tranzacții deductibile;
- pot demonstra utilizarea bunurilor și serviciilor pentru operațiuni taxabile;
- au avut solduri sub plafonul de rambursare și au fost obligați să reporteze.
Pentru acești contribuabili, decizia poate reprezenta un instrument de apărare.
Mai ales dacă ANAF ar încerca să anuleze automat întregul sold doar pentru că o parte provine din perioade mai vechi.
12. Cum poate folosi ANAF aceeași decizie
ANAF poate folosi aceeași decizie în sens opus.
Poate spune:
- decizia privește doar reportarea, nu rambursarea;
- rambursarea rămâne drept de creanță;
- dreptul de creanță este prescriptibil;
- TVA deductibilă trebuie justificată prin tranzacții individuale;
- reportarea nu validează o deducere nelegală;
- soldul curent nu șterge condițiile de fond și formă ale deducerii;
- organul fiscal are dreptul să verifice componentele soldului solicitat la rambursare.
Astfel, în practică, contribuabilul poate primi tratamente diferite.
Un inspector poate accepta logica soldului curent.
Alt inspector poate analiza originea istorică a soldului.
Un contribuabil va primi rambursarea.
Altul va primi refuz.
Unul va merge în instanță.
Altul nu va avea resurse să conteste.
Așa se ajunge la aplicare neunitară, chiar pornind de la o decizie care ar fi trebuit să unifice practica.
13. Problema de etică și egalitate
Aici nu mai discutăm doar despre TVA.
Discutăm despre egalitate reală în fața legii.
Formal, aceeași decizie se aplică tuturor.
Practic, vor avea avantaj cei care:
- cunosc decizia;
- știu să o invoce corect;
- înțeleg diferența dintre reportare, deducere și rambursare;
- pot susține un dosar probator;
- își permit contestații și litigii.
Cei care nu cunosc nuanțele vor putea pierde sume importante.
Cei care nu contestă vor accepta soluții defavorabile.
Cei care au acces la expertiză vor construi strategii.
Aceasta nu este o problemă minoră.
Când o normă fiscală sau o decizie judiciară poate produce efecte diferite în funcție de capacitatea contribuabilului de a lupta, vorbim despre o problemă de legalitate, etică și egalitate reală în fața legii.
14. Principiile ignorate sau insuficient analizate
În această discuție sunt afectate mai multe principii.
1. Principiul legalității
Drepturile, obligațiile, termenele și efectele prescripției trebuie stabilite clar prin lege.
Nu prin interpretări secundare.
Nu prin formulări largi.
Nu prin proceduri administrative.
Dacă legiuitorul dorește ca soldul TVA reportat din perioade vechi să poată fi rambursat indiferent de vechimea componentelor, acest lucru trebuie scris expres în Codul fiscal și în Codul de procedură fiscală.
2. Principiul securității juridice
Contribuabilul trebuie să știe cât timp își poate valorifica un drept.
Statul trebuie să știe cât timp poate verifica o tranzacție.
Nici contribuabilul, nici statul nu ar trebui să rămână într-o incertitudine nelimitată.
3. Principiul egalității în fața legii
Aceeași situație fiscală ar trebui tratată la fel.
Nu în funcție de inspector.
Nu în funcție de județ.
Nu în funcție de specialist.
Nu în funcție de cine ajunge în instanță.
4. Principiul neutralității TVA
TVA nu trebuie să devină cost pentru persoana impozabilă care are un drept real de deducere.
Dar neutralitatea TVA nu trebuie transformată într-un argument pentru a ignora prescripția, verificabilitatea și originea tranzacțiilor.
5. Principiul verificabilității
Un drept fiscal trebuie să poată fi verificat.
Dacă TVA provine dintr-o tranzacție veche, organul fiscal trebuie să poată verifica dacă au fost îndeplinite condițiile de deducere.
Altfel, rambursarea poate deveni o operațiune formală, bazată doar pe preluarea succesivă a soldului.
6. Principiul imaginii fidele
În contabilitate, un sold fiscal de recuperat trebuie analizat ca activ.
Dacă nu mai este recuperabil, menținerea lui în evidență poate denatura imaginea fidelă a patrimoniului.
7. Principiul simetriei între drepturile statului și drepturile contribuabilului
Dacă statul are termene de prescripție pentru stabilirea obligațiilor fiscale, contribuabilul are termene pentru valorificarea drepturilor sale.
Aceste termene trebuie să fie clare, echilibrate și previzibile.
15. Problema mai largă: când începe să curgă prescripția
Aici se află, de fapt, problema de sistem.
Pentru orice obligație sau creanță fiscală, ar trebui clarificat riguros momentul de la care începe să curgă prescripția.
În prezent, pentru dreptul contribuabilului de a cere restituirea sau rambursarea, termenul de 5 ani curge, în principiu, de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul.
Pentru dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale, în anumite interpretări sau reglementări, termenul poate conduce la o perioadă efectivă mai lungă de verificare.In prezent termenul curge de la 1 iulie a anului urmator nasterii creantei.
Aici apare o problemă de echilibru.
Dacă statul își poate extinde efectiv perioada de verificare prin reguli de calcul care împing momentul de început al prescripției, iar contribuabilul are o fereastră mai restrânsă sau mai incertă pentru valorificarea drepturilor sale, apare un dezechilibru.
Prescripția ar trebui să fie construită pe o regulă simplă:
termenul începe să curgă de la data nașterii obligației sau creanței fiscale.
Această regulă ar fi mai logică, mai clară și mai echilibrată.
Nu ar crea diferențe artificiale între stat și contribuabil.
Nu ar permite interpretări prin care statul ajunge să verifice perioade mult mai lungi, în timp ce contribuabilului i se limitează mai strict dreptul de rambursare.
16. De ce nu este suficientă o procedură ANAF
Soluția nu trebuie să fie o procedură administrativă.
Procedura poate stabili pași tehnici:
- cum se depune cererea;
- ce documente se atașează;
- cum se face analiza de risc;
- cum se soluționează decontul cu opțiune de rambursare.
Dar procedura nu trebuie să stabilească fondul dreptului.
Nu procedura trebuie să spună:
- dacă soldul vechi poate fi rambursat;
- dacă reportarea întrerupe sau nu prescripția;
- dacă sumele prescrise se scot din evidență;
- dacă organul fiscal poate verifica tranzacții vechi;
- dacă soldul reportat devine creanță curentă.
Aceste reguli trebuie scrise în Codul fiscal și în Codul de procedură fiscală.
Clar.
Pentru toți.
17. O solutie de sistem: taxarea inversa generalizata ar fi redus mult aceasta problema
Exista si o intrebare mai ampla, care merita pusa:
De ce ajungem, de fapt, sa avem solduri mari si vechi de TVA de recuperat?
Una dintre cauze este modul clasic de functionare a TVA:
- furnizorul colecteaza TVA;
- clientul deduce TVA;
- statul incaseaza de la un contribuabil;
- apoi trebuie sa ramburseze altui contribuabil;
- intre aceste momente apar diferente de cash-flow, controale, intarzieri, refuzuri, solduri reportate si litigii.
In multe situatii, problema TVA de rambursat apare tocmai pentru ca taxa este platita pe lant, apoi solicitata inapoi prin mecanismul deducerii si rambursarii.
O taxare inversa generalizata sau mult extinsa ar fi redus semnificativ aceasta problema.
De ce?
Pentru ca, in sistemul taxarii inverse, TVA nu mai circula efectiv intre furnizor, client si buget in acelasi mod. Beneficiarul evidentiaza concomitent TVA colectata si TVA deductibila, daca are drept integral de deducere.
Efectul practic ar fi:
- mai putine plati efective de TVA intre contribuabili;
- mai putine solduri negative generate artificial de decalaje de cash-flow;
- mai putine cereri de rambursare;
- mai putine controale pe rambursari;
- mai putine solduri reportate ani la rand;
- mai putine litigii privind prescriptia TVA de recuperat;
- risc redus ca bugetul sa ramburseze TVA provenita din tranzactii vechi, greu de verificat;
- risc redus de frauda de tip „colectare fara plata si deducere la beneficiar”.
Sigur, taxarea inversa generalizata nu elimina toate problemele.
Ar ramane necesare reguli clare pentru:
- persoanele neplatitoare de TVA;
- operatiunile catre consumatori finali;
- achizitiile cu drept partial de deducere;
- pro-rata;
- operatiunile scutite;
- ajustarile de TVA;
- tranzactiile transfrontaliere;
- sectoarele cu risc fiscal ridicat.
Dar, ca principiu, ar reduce considerabil tensiunea dintre:
- dreptul de deducere;
- dreptul de reportare;
- dreptul de rambursare;
- prescriptie;
- verificabilitate;
- imaginea fidela a patrimoniului.
In loc sa discutam ani de zile daca un sold TVA vechi mai poate fi rambursat, am avea mai putine situatii in care se acumuleaza astfel de solduri.
Aceasta este diferenta dintre o solutie de litigiu si o solutie de sistem.
Decizia ICCJ trateaza efectul: ce se intampla cu soldul TVA reportat.
Dar problema de fond ramane: sistemul permite acumularea unor solduri TVA care, in timp, devin greu de verificat, greu de incadrat si greu de tratat contabil si fiscal.
De aceea, discutia despre prescriptia TVA reportate ar trebui completata cu o discutie mai larga despre arhitectura TVA.
Poate ca intrebarea reala nu este doar:
se prescrie sau nu reportarea?
Ci si:
de ce avem un sistem care creeaza atat de multe solduri de TVA de recuperat, rambursari intarziate si litigii pe perioade vechi?
O extindere reala a taxarii inverse, cel putin in zonele cu risc si in relatiile B2B intre platitori de TVA, ar fi putut reduce semnificativ aceasta problema.
18. Ce ar fi trebuit clarificat prin lege
Legiuitorul ar trebui să clarifice cel puțin următoarele:
- Reportarea soldului negativ de TVA este doar o operațiune declarativă sau produce efect asupra prescripției?
- Reportarea întrerupe, suspendă sau nu influențează termenul de prescripție?
- Dreptul de rambursare se analizează pe soldul curent sau pe componentele istorice ale soldului?
- Ce se întâmplă cu TVA provenită din perioade pentru care dreptul de verificare fiscală s-a prescris?
- Ce documente trebuie păstrate pentru soldurile reportate mai mult de 5 ani?
- Ce se întâmplă cu soldurile TVA care nu mai pot fi recuperate?
- Cum se reflectă acestea în contabilitate?
- Ce reguli se aplică soldurilor mixte, formate din sume prescrise și neprescrise?
- Ce se întâmplă când soldul a fost menținut doar formal, fără activitate economică reală?
- Care este raportul dintre prescripția dreptului contribuabilului și prescripția dreptului statului de a verifica?
Fără aceste clarificări, vom avea litigii.
19. Concluzia principală
Decizia ICCJ nr. 6/2026 clarifică un punct: dreptul de reportare a soldului negativ de TVA nu este prescriptibil.
Dar nu trebuie transformată într-o regulă generală de imprescriptibilitate a dreptului de deducere sau a dreptului de rambursare.
Reportarea nu naște dreptul de deducere.
Reportarea nu este rambursare.
Reportarea nu ar trebui să transforme automat o sumă veche într-o creanță curentă.
Dacă legiuitorul dorește ca TVA provenită din perioade vechi, reportată succesiv, să poată fi rambursată indiferent de vechimea componentelor sale, această regulă trebuie scrisă expres în Codul fiscal și în Codul de procedură fiscală.
Altfel, vom avea din nou o fiscalitate prin interpretare.
Unii contribuabili vor beneficia.
Alții vor pierde.
Unii vor primi rambursări.
Alții vor fi trimiși în litigii.
Unii vor ști să invoce decizia.
Alții nici nu vor afla că puteau să o invoce.
Aceasta nu este predictibilitate fiscală.
Este exact zona gri în care apar inegalitatea, arbitrariul și litigiile.
20. Concluzie scurtă pentru finalul articolului
Decizia ICCJ nu spune că TVA este imprescriptibilă.
Nu spune că dreptul de deducere este imprescriptibil.
Nu spune că orice TVA reportată poate fi rambursată oricând.
Spune că dreptul de reportare a soldului negativ de TVA nu este prescriptibil.
Diferența este esențială.
Iar dacă această diferență nu este clarificată prin lege, vom avea exact ce fiscalitatea ar trebui să evite: interpretări diferite, tratamente diferite și contribuabili aflați în situații similare, dar cu rezultate complet diferite.
O taxare inversa extinsa in relatiile B2B intre platitori de TVA ar fi redus semnificativ acumularea soldurilor negative, cererile de rambursare, controalele si litigiile privind prescriptia. Problema TVA reportate nu este doar o problema de interpretare juridica, ci si o problema de arhitectura fiscala.
Disclaimer
Acest material are scop educativ și de analiză profesională. Nu reprezintă consultanță fiscală personalizată. Pentru situații concrete privind solduri TVA reportate, rambursări, prescripție sau inspecții fiscale, este necesară analiza documentelor, a perioadelor fiscale, a deconturilor, a tranzacțiilor care au generat soldul și a eventualelor acte administrative fiscale emise de ANAF.
Ai în contabilitate solduri vechi de TVA de recuperat?
Nu le trata automat ca sume certe.
Analizează:
- din ce perioade provin;
- dacă sunt documentate;
- dacă au fost verificate;
- dacă mai sunt recuperabile;
- dacă pot fi cerute la rambursare;
- dacă afectează imaginea fidelă a situațiilor financiare.
Fiscalitatea nu trebuie făcută după titluri, ci după texte, principii și documente.
