Îmi dau voie să fiu văzută

Ziua 5 - Cine sunt eu acum

Nu mai sunt cea care am fost.
Nici măcar nu mai știu cine am fost exact.
Tot ce știu e că m-am schimbat.
Durerea m-a transformat. Lipsa, absența, prăbușirea. Tăcerea mea.

Acum 5 ani, tata a plecat. A fost începutul unei prăbușiri lente, dar sigure. Nu am cerut ajutor. Nu pentru că nu era cineva acolo – ci pentru că am uitat să cer. M-am cufundat în ceva ce a semănat cu o amnezie emoțională. O depresie profundă, cumplită, care a pus stăpânire pe mintea, corpul și viața mea.

Am început să mă pierd.
M-am îngrășat.
M-am închis.
Am devenit absentă în propria viață.

Și apoi, în haosul care a urmat, am rănit. Pe cei mai importanți pentru mine. Pe mama. Pe soțul meu. Pe copilul meu.
Am făcut alegeri greșite. Am uitat să fiu prezentă. Iar când m-am trezit… era deja ruină.

Cum să nu mă schimbe toate acestea?
Cum să fi rămas aceeași, când totul în jurul meu a ars?

Ce sunt acum?
O femeie care a rămas vie, chiar dacă nu întreagă.
O femeie care caută firul de lumină, chiar dacă e în întuneric.
O femeie care, deși spune cu sinceritate că simte că o mare parte din sufletul ei e amorțit, încă crede în știință, în sens, în renaștere.

Singurul punct de ancorare care mă ține în realitate este copilul meu.
El îmi dă speranță. Îmi dă curaj.
Dar și vinovăție… pentru că știu că nu am fost acolo pentru el cum ar fi meritat.
Totuși, dacă mă poate ierta el, dacă mă poate privi cu blândețe, poate e suficient pentru început.

Acum, tot ce îmi doresc este să devin din nou un om activ. Să contribui. Să creez.
Să ofer ceva care să valoreze.
Partea științifică din mine – aceea nu s-a pierdut.
Inginerul. Cercetătorul. Femeia care înțelege structura, care învață, care formulează.
Acea parte mă ține.
De acolo pot reconstrui.

Pas cu pas. Zi cu zi.

Nu mă mai întorc în trecut. Nu mă pierd în visuri despre viitor.
Mă uit la mine, așa cum sunt acum.
Și mă țin strâns de viață.