De ce ne tatuăm, ce spune despre noi decizia de a ne picta pielea definitiv și în ce măsură mai există stigmatizare.
Tatuajele spun povești. Tatuajele sunt povești, scrise pe piele. Dar, uneori, nu e suficient să le vezi, ci e nevoie să încerci să afli ce se petrece în spatele lor.
Tatuajul e un semn fixat pe corp prin introducerea unui pigment sub piele, astfel încât să nu se șteargă. Cele mai vechi dovezi ale artei tatuajelor datează din anii 5000 înaintea erei noastre, iar de-a lungul timpului și în funcție de zone culturale, tatuajele au avut tot felul de forme și semnificații diferite.
Cum a ajuns tatuajul de la semn al apartenenței la grup să fie asociat cu delincvența și din nou la formă de artă apreciată? Ce-i face pe unii oameni să-și facă tatuaje? Cum decizi ce să-ți tatuezi și cum știi că faci alegerea corectă? Ce spune despre un om decizia de a se tatua, îl face asta mai nonconformist și mai curajos sau nu e urmă de legătură între trăsăturile de personalitate și acest act, care, atunci, devine pur decorativ? Putem să vorbim despre o anumită tipologie a celor care-și fac? De ce unii le preferă pe cele mici, discrete, în timp ce alții își acoperă părți considerabile din corp? Te temi de ce vor spune ceilalți – părinții, prietenii, potențialii angajatori? Mai trăim într-o societate în care aceste temeri sunt justificate sau suntem feriți de stigmatizare dacă ne tatuăm?
Una dintre cele mai vechi forme de artă.
Puțină istorie.
Ca orice altă formă de artă, tatuajul trebuie înțeles în context istoric și cultural. Cea mai veche dovadă definitivă a artei corporale provine de la Otzi un corp vechi de 5.300 de ani al unui bărbat care a rămas conservat într-un ghețar de lângă Bolzano, din Italia, până când a fost descoperit de doi excursioniști în 1991. Otzi, cum a fost denumit corpul, purta 61 de tatuaje cu modele geometrice de-a lungul încheieturii mâinii stângi, picioarelor, părții inferioare a spatelui și trunchiului.
Specialiștii care au analizat corpul au ajuns la concluzia că cel mai probabil, tatuajele lui Otzi erau unele terapeutice. Întrucât bărbatul suferea de artroză, tatuajele ar fi fost făcute în zonele afectate (zone care corespund cu cele în care se face acupunctură pentru probleme reumatice), așa că cel mai probabil au avut scopul de a reduce durerea. Tatuajul terapeutic se referea la introducerea de substanțe colorate sub piele, cu credința că acestea induc vindecarea.
Dincolo de aceste credințe, artă corporală antică – datând de acum cel puțin 3.000 de ani – a fost descoperită și în rămășițe umane din Egipt, Rusia, China și Chile.
Naturalistul Charles Darwin, fondatorul teoriei evoluționiste, scria că nu a existat nicio țară din lume care să nu practice tatuajul sau o altă formă de decorare permanentă a corpului. „Într-o zonă a Africii, pleoapele sunt colorate în negru, în alta, unghiile sunt colorate în galben sau violet, în multe locuri, părul este vopsit în diferite nuanțe. În diferite țări, dinții sunt pătați în negru, roșu, albastru etc., iar în Arhipelagul Malaez există credința că e rușinos să ai dinți albi „ca ai unui câine”. Nu poate fi menționată nici o țară mare, de la regiunile polare din nord până la Noua Zeelandă în sud, în care aborigenii să nu se tatueze, nota el în cartea Descendenţa Omului, din 1871.
Dacă primele tatuaje datează de acum 5000 de ani, când au început acestea să fie asociate cu infracționalitatea și de ce? În urmă cu cel puțin 4000 de ani (mai exact, în jurul anului 2100 înaintea erei noastre), în China, tatuajele erau folosite ca o modalitate de a însemna criminalii și de a-i avertiza, în felul acesta, pe alții să nu aibă încredere în ei. Mai târziu, romanii și grecii asociau tatuajele cu barbarii. Grecii au învățat să tatueze de la persani, care foloseau tatuajele pentru a identifica sclavii și criminalii
În România, nu avem studii legate de așa ceva. În lipsa lor, am dezbătut psihologia tatuajelor cu: Răzvan Popa, un tatuat implicat social care, dacă l-ar preocupa, ar bate toate stereotipiile legate de tatuaje, Costi Azoiței, un artist tatuator care face tatuaje „rele”, în timp ce-ascultă of-urile oamenilor ca la terapie, Andrei Mihail, un antropolog care ține un curs numit „Antropologia corpului” și al cărui prim tatuaj are legătură cu echipa lui preferată de fotbal, și cu Erna Constantin, care n-are tatuaje, dar care, ca psiholog și psihoterapeut, a avut în față, pe canapea, și oameni cu tatuaje, și fără.
Sensurile inițiale ale tatuajelor s-au pierdut. De fapt, s-au schimbat. Totuși, decorarea corpului prin tatuaje a fost, de când lumea, un mod de a te distinge, ca individ, dintr-un grup sau de a distinge grupurile dintr-o societate. La nivel personal, un tatuaj face parte din identitatea cuiva. „Deci motivele pentru care oamenii se tatuează pot fi extrem de variate și personale, dar un lucru este cert: arta tatuajului este o modalitate unică și semnificativă prin care oamenii se exprimă pe ei înșiși și trăirile lor într-un mod permanent. Înainte de a apela la tatuaj, este recomandat să reflectezi bine asupra deciziei și să alegi un artist talentat și experimentat pentru a-ți crea lucrarea dorită”, spune Costi Azoiței, într-o discuție mai amplă, pe care o poți citi aici, despre mai multe lucruri pe care e important să le știi când alegi să te tatuezi.
Tatuajele ca formă de terapie
Dacă ne gândim la tatuaje ca formă de terapie, e cazul să luăm în discuție mai multe direcții. Pe de o parte, există istoria care ne spune că tatuajele au fost folosite ca acupunctură, cu rol de vindecare a diferitelor probleme de sănătate. Pe de altă parte, putem să vorbim despre faptul că unii oameni își fac tatuaje ca să marcheze trecerea peste perioade dificile din viață, folosind desenele pe piele ca ancore în realitate, care să le aducă mereu aminte că, dacă au putut să treacă o dată peste o problemă, vor mai putea și în viitor, dacă va fi cazul. Pe de o altă parte, există cazul celor care își acoperă cicatricile cu tatuaje, ca să-și accepte mai ușor defectele fizice apărute după un accident traumatizant, fizic și psihic. Și mai există, desigur, și discuțiile îndelungate și uneori prelungite care pot să apară între artistul tatuator și cel care se tatuează.
Un studiu mai recent, publicat în 2022, a analizat asocierea dintre cazurile de abuz și neglijență în copilărie cu recurgerea la anumite modificări corporale mai târziu în viață – tatuaje și piercinguri. Cercetarea, realizată pe 1.060 de persoane (din care 52,8% femei) cu vârste cuprinse între 14 și 44 de ani, arată că tatuajele și piercingurile au fost mai frecvente în rândul celor care au raportat că au trecut prin abuz și neglijare în copilărie (au fost luate în considerare abuzul emoțional, fizic și sexual, neglijarea emoțională și fizică).
Erna Constantin, care e specializată în psihotraumatologie și lucrează cu multe persoane care au trecut prin diverse traume, spune însă că, din observațiile ei, nu putem face o asociere între traumă și tatuaje. Cei cu traume sunt și cu tatuaje, și fără, la fel cum cei fără tatuaje pot avea sau nu traume. Totuși, tatuajele pot reprezenta o cale de a gestiona o dificultate.
„Un tatuaj poate reprezenta o modalitate prin care o persoană își găsește o strategie prin care poate să supraviețuiască la ceva ce i s-a întâmplat. Poate fi o modalitate de a duce mai departe ceva care e considerat pierdut, pentru că trauma înseamnă o pierdere a ceva, nu neapărat a unei persoane. Când ai o pierdere, rămâne un gol și e posibil ca un tatuaj să creeze senzația acoperirii acelui gol. Dar nu toate persoanele cu traume au tatuaje. Unii oameni au alte motivații pentru care se tatuează”, explică Erna.
Cât despre acoperirea cicatricilor, Costi, care face tatuaje de acest tip – a făcut de la tatuaje de reconstrucție de areolă după operații de cancere de sân, combinate cu modele artistice, până la desene ample, pe cicatrici lăsate de arsuri pe suprafețe mari din corp – știe care sunt beneficiile psihologice, dar știe și cât de mult contează priceperea tatuatorului în aceste cazuri delicate.
„Această practică necesită abilități speciale de la un artist tatuator cu experiență, iar designul tatuajului este ales pentru a acoperi eficient cicatricea și a îmbina aspectul acesteia cu pielea sănătoasă din jurul ei. Rezultatele pot să difere în funcție de tipul cicatricei și de calitatea aplicării tatuajului, iar cicatricea, deși nu va deveni complet invizibilă, poate fi estompată în mod semnificativ”, spune Costi.
Cercetătorii s-au întrebat dacă, în acest context, al extinderii acestei forme de exprimare, prin desene pe piele, încă mai există stigmatizare.
