Astăzi am stat în grădină și am privit păsărelele. Intrau și ieșeau fără oprire, purtând în cioc hrană pentru puii lor. Zburau dintr-un colț în altul, fără odihnă, fără să ceară nimic în schimb. Doar dăruiau.
Și privind scena aceasta simplă, mi-am amintit de poezia lui Vasile Militaru despre rândunica ce și-a crescut cei șase pui cu prețul propriei puteri, până când, obosită și bolnavă, a cerut doar puțin ajutor... iar sacrificiul ei a fost uitat.
M-am oprit și m-am întrebat:
Oare câte mame trăiesc astăzi aceeași poveste?
Mamele sunt asemenea rândunicilor.
Se trezesc înaintea tuturor. Poartă griji pe care nimeni nu le vede. Își ascund oboseala sub zâmbete. Renunță la ele pentru copii. Pun masa chiar și când sufletul le este gol. Oferă sprijin chiar și atunci când ele au nevoie să fie ținute în brațe.
Ani întregi își cresc "puii", îi învață să zboare, îi împing înainte, le șterg lacrimile și le construiesc aripi.
Dar vine o zi...
Ziua în care copiii devin mari.
Și uneori, exact atunci când mama începe să obosească, când pașii îi devin mai grei, când sufletul ar avea nevoie de puțină grijă înapoi... ea rămâne singură.
Nu pentru că nu a iubit suficient.
Ci pentru că lumea de astăzi aleargă repede și uită ușor.
Uităm că în spatele unui om puternic a fost o mamă care a tăcut și a dus greul.
Uităm că multe femei și-au sacrificat tinerețea, sănătatea și visele pentru copiii lor.
Uităm că și ele au nevoie, uneori, doar de un telefon, o îmbrățișare, o vizită sau câteva cuvinte:
"Mamă, ești bine?"
Astăzi, în grădina mea, printre flori și cântecul păsărilor, am înțeles încă o dată ceva:
Natura nu minte niciodată.
Păsările ne arată iubirea.
Iar mamele o trăiesc.
Poate că ar trebui să ne oprim mai des și să privim.
Poate că încă mai avem timp să nu lăsăm "rândunicile" noastre să îmbătrânească în tăcere.
Pentru că o mamă nu cere mult.
Dar oferă tot.
În seara aceasta, dacă mama ta este încă lângă tine... Sun-O. Dacă e aproape... îmbrățișeaz-o. Iar dacă nu mai este, spune o rugăciune pentru ea.
Cu drag Georgeta Stetco
