Scrisul care începe să vindece

Ziua 2: În fața tastaturii, fără vină

Despre planuri amânate, zile grele și curajul de a scrie oricum

Astăzi, când m-am trezit, m-am gândit: „E ziua 2. Trebuie să continui planul.”
Planul meu de vindecare.

Dar am amânat. A trebuit să ajung la calculator și n-am reușit să mă mișc imediat. Mă uitam în gol și n-aveam nicio temă clară în minte. Doar senzația că trebuie să fac ceva.
Și totuși, acum, la ora 12:00, sunt aici. În fața tastaturii. Și scriu.
Nu perfect. Nu ordonat. Dar scriu.

Și azi, nu mă mai cert.
Azi simt că am nevoie să-mi fac bine.
Nu să demonstrez nimic.

De ieri mă tot gândesc la ziua mea. Va fi peste trei săptămâni, pe 24 august. E o zi care nu mai înseamnă sărbătoare pentru mine. Acum doi ani, fix în acea zi, s-a sfârșit căsnicia mea – nu neapărat legal, dar emoțional, definitiv. A fost începutul unei vieți în care am devenit „o altfel de mamă”, văzută de copilul meu prin ochii tatălui său – și ponegrită până la dezumanizare.

Tot ce a fost dureros s-a legat, simbolic, de acea zi.
Și de atunci, ziua mea e o zi neagră. Nu doar pentru mine, ci pentru toți din casă.

Anul acesta, mă gândesc s-o petrec altfel. Poate voi pleca singură undeva. Nu în fugă, ci ca o alegere de demnitate. Ca o formă de a spune: „Îmi dau voie să respir, chiar dacă nu e cum mi-am dorit.”

Ce doare cel mai tare?
Faptul că, deși suntem încă toți sub același acoperiș, mă simt mai singură ca niciodată.
Sotul meu nu a înțeles niciodată cine sunt sau ce fac. Iar acum, cu atât mai puțin. Nu apreciază nici munca mea, nici efortul meu de a rămâne întreagă. Și nici pe copil nu l-a înțeles. Are o minte extraordinară, dar refuză școala, refuză regulile, refuză conexiunea. E greu. E mult. Și mă dor toate aceste rupturi care nu se mai repară. Lacrimile mele curg zilnic și respir din ce în ce mai greu. Și-mi doresc să rezist.

Ca mamă, simt că lupt pe toate fronturile.
Ca femeie, simt că nu mai sunt văzută.
Iar ca om, mă străduiesc să rămân întreagă.

Dar azi, faptul că scriu, chiar și așa, e o formă de supraviețuire.
Poate nu e literatură. Poate nu e un articol de blog.
Dar e adevăr.

Și poate exact cu asta trebuie să înceapă cartea mea, dacă m-aș hotarî vreodată să o scriu:
cu o femeie care nu mai vrea să se certe cu ea însăși, ci să se așeze lângă propria viață – așa cum e ea acum.

—

Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc.
Poate și tu ai o zi în care ți-e greu să te miști. În care te simți vinovată că nu faci destul.
Să știi că uneori, să fii în fața tastaturii, fără vină, e cel mai mare pas spre vindecare.

Ești deja pe drum.