Viața este o sărbătoare
Îmi dau seama că nu pare un articol despre sărbătorirea vieții, însă să știți că despre asta este. Viața nu este o sărbătoare doar atunci când e bine și ne este bine. Doar când suntem sănătoși, fericiți și ne place de noi.
Dimpotrivă, viața este o sărbătoare în ciuda faptului că, adesea, cel puțin unul dintre lucrurile de mai sus nu sunt bifate conform așteptărilor: uneori suntem sănătoși, dar ne simțim urâți, uneori suntem iubiți dar nu ne găsim locul profesional, uneori avem o viață îndestulată din punct de vedere material, dar ne simțim singuri, uneori ni se pare că suntem complet fericiți, dar o tragedie ne reconfigurează credințele într-o fracțiune de secundă.
Cu toate acestea, faptul de a exista este o sărbătoare în sine și dacă este ceva de care am învățat să mă ancorez în ultimii ani este ideea că, indiferent ce se întâmpla la un moment dat, fie bine, fie rău, lucrurile se schimbă, se transformă, se metamorfozează și ne schimbă și, cumva, că C.G. Jung avea dreptate când spunea că scopul oamenilor nu este să devină buni, ci întregi.
Și nu putem deveni întregi atât timp cât respingem părțile care nu ne plac din noi, sau din ceilalți, sau din viață doar pentru că nu se potrivesc cu imaginea pe care ne-am construit-o despre ce înseamnă să fim buni, fericiți, drepți, de succes. Și nu putem să integrăm aceste părți dacă nu ne dăm voie să le privim, să le recunoaștem, să le explorăm, să le chestionăm și apoi să alegem, în mod conștient, ce să facem cu ele. Și, indiferent cât marketing există pe lumea asta în prezent, câți guru și câți experți, nu există o rețetă și o cale unică și potrivită tuturor de a ajunge acolo.
Pe mine m-au ajutat, de-a lungul vieții, o infinitate de lucruri, dar constante au rămas: oamenii din jurul meu (nu neapărat ei au rămas constanți, ci faptul că relațiile umane au reprezentant mereu o constantă și o ancoră), cărțile, terapia și natura. Cunosc oameni cu care împărtășesc aceste bărci de AJUTOR și la nevoie, ni le oferim unii altora.
Cunosc oameni care mi-au oferit și altfel de bărci de ajutor – artă, filme, sport, filosofii de viață, spiritualitate, religie, muzică, călătorii, meditație, o vorbă bună la momentul oportun și câte și mai câte.
Din unele din bărcile astea am urcat și am coborât repede, în unele am rămas mai mult, pe unele mi le-am însușit și îi încurajez și pe alții să urce atunci când se pornește furtuna – nu e nevoie să fie o soluție absolută. Nu e nevoie ca un colac de salvare să ne salveze de fiecare dată – până și o singură dată este suficient.
Acel ceva ce ne aduce la mal, la o zonă de siguranță și stabilitate, de unde putem să (re)construim sau să (re)descoperim resurse și mecanisme de a rezista încă puțin si/sau dea ne permite sa ne traim viata la adevarata ei valoare.
OAMENII TE VOR IUBI, OAMENII TE VOR URÎ SI NICIUNUL DINTRE ACESTE LUCRURI NU VA AVEA DE-A FACE CU TINE
Este dificil să vorbești despre viață ca o sărbătoare atunci când ești într-o stare depresivă, când te simți lipsit de sens, izolat în neputință, singur în trăirile tale, blocat într-un discurs interior autodistructiv…
Este greu să vorbești despre viață ca sărbătoare atunci când plângi pentru că cineva drag este bolnav sau nu mai este. Este dificil să vorbești despre viață ca o sărbătoare când tu ești cel bolnav și obosit, dar de puterea ta de muncă depind cei dragi ție.
Este dificil să te bucuri când lucrurile pur și simplu nu merg. Dar când mă gândesc la viața ca sărbătoare, nu mă gândesc la sărbătorile noastre tradiționale, în care lumea se oprește în loc, toată lumea pretinde că e fericită, zâmbește forțat, mănâncă lucruri speciale și bea mai mult decât e cazul pentru că e sărbătoare și trebuie să ne destindem și să ne distrăm, vrem, nu vrem.
Mă gândesc la acea subtilă și deplină conștientizare a prezentului – sunt aici, acum, se întâmplă asta, simt asta, trăiesc asta.
Mă gândesc la zâmbetul unui necunoscut de pe stradă.
La glasuri de copii jucându-se.
La pământul ăsta care susține toată suferința și fericirea umană deopotrivă.
La întâlnirile spontane și neașteptate.
La atingerile care mângâie.
La bunătatea unui străin care răspunde unei întrebări pe stradă.
La prietenul care-și cere iertare când a greșit.
La o pisicuță care toarce, un cățel care-și face culcuș lângă tine nu pentru că nu-și găsește alt loc, ci pentru că îl caută pe al tău, să-l umple de iubire.
La toate acele mici comportamente vindecătoare care vin când nu te aștepți – un telefon de la cineva de care îți este dor, o carte care-ți vorbește despre tine, deși e scrisă acum două secole, o melodie care te alină, o rugăciune ascultată.
Mă gândesc la toate lucrurile mici și bune care se întâmplă constant și pe care avem tendința să le vedem ca fiind normale și firești, în timp ce lucrurile care ne dor, cele pe care nu ni le dorim sau de care ne temem le catalogăm că nedorite, nefirești, nepotrivite.
Exista un citat despre cum s-au transformat credințele despre iubire și relații de-a lungul timpul, a experiențelor și a încercărilor.
Despre cum iubirea nu e despre ceilalți, chiar dacă e pentru ei. E ceva ce luăm din noi, din fântâna iubirii pe care o îngrijim în noi înșine. Și ceilalți ne oferă nouă tot de acolo, din izvorul lor.
Însă nu toate fântânile sunt adânci, nu toate au apă proaspătă, nu toate sunt curățate constant, nu în toate este apa potabilă.
Uneori, însetați și zbuciumați, ne oprim la prima fântână pe care o găsim, de teamă că vom muri de sete dacă mai înaintăm. Uneori, ni se pare că apa pe care o bem atunci când ne este cel mai sete este cea mai bună.
Și, în fond, ăsta este adevărul.
Când trăiești în modul de supraviețuire, cauți apă să mai supraviețuiești puțin – nu e despre a trăi bine, sau frumos, sau iubind. Este despre a nu muri încă, dar ajungem să trăim ca să nu murim și nu pentru că a trăi este, în sine, o sărbătoare.
Că apa există și însoțește drumul și călătorul. Că există oaze și în deșert. Că există oameni care caută apă și când nu o găsesc, aleg un loc și sapă și o scot la suprafață pentru ei și pentru cei din jur. Dar faptul că apa există nu e despre noi, cum nici absența ei nu este despre noi.
Ce este, în schimb, despre noi este cum ne așezăm noi în viața noastră lângă*** sursele de apă*** – ce fel de apă căutăm, ce credem că merităm, ce credem că merită ceilalți.
ȘI CRED CĂ, ÎN FOND, LA ASTA LUCRĂM TOATĂ VIAȚA: LA O SURSĂ DE APĂ CARE SĂ NE FACĂ SĂ SĂRBĂTORIM, NU DOAR SĂ SUPRAVIEȚUIM.
Și este ceea ce îmi doresc și vă doresc și vouă.
Răspunsul este în Tine.
Acționeaza acum!
Dorești sa afli mai multe despe mine dă click chiar aici 👉@marianaoprea
Abia astept feedback-ului tau . 
